„În primele zile ale războiului la scară largă, moldovenii au arătat o solidaritate incredibilă. Astăzi pot spune sincer: Moldova a devenit a doua mea casă. Vă mulțumesc pentru umanitate!”
Irina, originară din regiunea Donețk, Ucraina, este asistentă socială la Terre des hommes Moldova, sprijinind familiile refugiate din Ucraina în procesul de adaptare la strămutare, incertitudine și la provocarea de a-și reconstrui viața. Fiind nevoită să fugă de conflict de două ori, ea aduce în munca sa o empatie profundă și o înțelegere bazată pe propria experiență. În această conversație, Irina își împărtășește parcursul de la strămutarea personală la munca umanitară, reziliența pe care a văzut-o în familii și speranța care o ghidează în fiecare zi.
Dragă Irina, pentru început, te rugăm să ne spui câte ceva despre tine.
Mă numesc Irina și sunt din Ucraina. În 2014, din cauza agresiunii Rusiei, am fost nevoită să-mi părăsesc orașul natal din regiunea Donețk, care a ajuns sub ocupație. Înainte de asta, lucram în sectorul bancar și locuiam împreună cu soțul meu. Fiica mea, care este adultă, a fost de asemenea nevoită să plece din Donețk din același motiv.
După relocarea forțată, a trebuit să-mi reconstruiesc viața de la zero – să mă adaptez la noile circumstanțe, să-mi găsesc un loc de muncă și să învăț să trăiesc într-o altă realitate.
În 2016 am început să lucrez în sectorul umanitar și, de atunci, am fost implicată în proiecte care sprijină copiii și tinerii, care oferă ajutor comunităților vulnerabile din apropierea liniei de front și, ulterior, m-am ocupat de suport informațional și colectare de date pentru programe regionale de dezvoltare în estul Ucrainei.
În primăvara anului 2021, m-am mutat la Odesa, unde m-am întors la profesia mea de bază și am lucrat ca economist-șef într-o bancă. Fiica mea și ginerele locuiau deja acolo. Părea că viața se stabilizează treptat.
Dar pe 24 februarie 2022, lumea s-a prăbușit din nou. Familia noastră a decis să plece și așa am ajuns în Republica Moldova.
Cum a început parcursul tău alături de Terre des hommes?
Primele luni în Moldova au fost foarte dificile din punct de vedere emoțional și psihologic. Nu am putut să rămân deoparte și am găsit o inițiativă locală care ajuta refugiații. Sortam haine și produse alimentare, distribuiam ajutor, vorbeam cu familiile și le sprijineam.
În aprilie 2022, am întâlnit întâmplător o colegă cu care lucrasem în Donbas. Ea era deja parte din echipa Terre des hommes și m-a invitat la un interviu.
Așa am ajuns în echipă.
La început, am lucrat cu familiile într-un centru de cazare temporară amenajat la Moldexpo, în Chișinău. Munca mea acolo consta în sprijinirea copiilor și a părinților acestora și ajutor în adaptarea la condițiile temporare de trai.
În toamna anului 2022, după închiderea centrului, a fost creată o echipă mobilă formată din psihologi, animatori și asistenți sociali. M-am alăturat acestei echipe ca asistentă socială, sprijinind familiile cu copii din întreaga țară.
Astăzi lucrez ca asistentă socială la Cashpoint-ul din Chișinău (n.r.: Centrul de înscriere asistența în numerar pentru refugiați în Moldova) – un centru pentru înregistrarea refugiaților și procesarea asistenței financiare.
Cum arată o zi „tipică” de lucru la Centru?
Ziua mea de lucru este, în primul rând, despre comunicarea cu familiile. Oferim consultații, explicăm procedurile și ajutăm oamenii să se orienteze în problemele cu care se confruntă.
Centrul are un spațiu prietenos pentru copii unde aceștia se pot juca și desena în timp ce părinții completează procedura de înregistrare. Avem și un spațiu sigur pentru mamele cu sugari – „Colțul mamei și al bebelușului”.
În munca mea, aplic ascultarea activă și empatia, încercând să creez o atmosferă primitoare. Este important nu doar să oferim asistență, ci și să ascultăm cu adevărat oamenii, să le înțelegem starea, să le oferim informații într-un limbaj clar și să le acordăm și sprijin emoțional.
Ce te-a surprins cel mai mult în acești patru ani?
Am fost uimită de reziliența oamenilor. Drumul de la frică și confuzie totală până la adaptare și integrare socială a fost foarte dificil. Însă astăzi, multe familii închiriază locuințe, copiii merg la școli și grădinițe în Moldova, iar părinții și-au găsit locuri de muncă. Provocările emoționale rămân – separarea de cei dragi, dorul de casă, anxietatea pentru rude și dificultăți financiare serioase. Dar ucrainenii au rezistat.
Am fost profund impresionată de solidaritatea reciprocă – atât din partea moldovenilor, cât și a ucrainenilor. Oamenii s-au sprijinit unii pe alții, au creat inițiative de voluntariat și au organizat pagini de ajutor pe rețelele sociale. Umanitatea a devenit principala resursă.
Există o poveste care ți-a rămas în suflet?
Au fost multe povești de-a lungul acestor ani. Am ajutat familii în situații foarte diverse – de la oferirea de alimente, produse de igienă și haine, până la achiziționarea de tablete pentru copii pentru a asista la orele online sau pentru a-și face temele, paturi pentru copii, plata investigațiilor medicale, a diverse proceduri și programe de reabilitare pentru copiii cu dizabilități.
Cel mai mult mă emoționează momentele când părinții spun, după ce primesc sprijin: „Acum ne vom descurca.” Faptul că ajutorul a venit la timp și le-a schimbat cu adevărat situația mă emoționează.
Cum s-au schimbat oamenii în acest timp? Dar tu?
Oamenii au devenit mai rezilienți. Au trecut prin frică și incertitudine, prin închiderea centrelor de cazare, mutări în alte țări sau revenire în Ucraina. Nu toți au reușit să suporte povara financiară a vieții în străinătate, dar mulți s-au adaptat.
M-am schimbat și eu. Am învățat să accept viața așa cum este. Datorită sprijinului psihologilor din organizația noastră, motto-ul meu astăzi este: „Trăiește aici și acum.”
Mi-a dezvoltat abilități de reziliență emoțională, pe care le împărtășesc și familiilor care au nevoie de sprijin.
Ce îți oferă speranță?
Viața însăși îmi oferă speranță. Întâlnirile cu fiica mea și ginerele meu, chiar dacă sunt rare. Călătoriile prin Moldova și alte țări, prieteni noi, cărți și experiențe.
Și, desigur, munca mea. La Terre des hommes am întâlnit o atmosferă caldă și de susținere. Am fost primită ca parte a unei echipe unite, iar acest sentiment de apartenență și sprijin reciproc este de neprețuit pentru mine.
Speranța vine din înțelegerea faptului că, chiar și în cele mai dificile circumstanțe, oamenii își pot păstra umanitatea și se pot sprijini unii pe alții.
Ce mesaj ai dori să transmiți oamenilor din Moldova care au fost alături de refugiați în toți acești ani?
Vreau să le mulțumesc oamenilor din Moldova din tot sufletul.
În primele zile ale războiului la scară largă, moldovenii au arătat o solidaritate incredibilă – și-au deschis casele, au creat centre de cazare, au adus mâncare, haine și încălțăminte și au oferit ajutor în toate modurile posibile. Multe inițiative au fost sprijinite de organizații internaționale, dar Moldova a oferit spații, infrastructură și, cel mai important – căldură umană.
Eu personal am cunoscut mulți localnici și am fost profund impresionată de bunătatea lor. O familie mi-a oferit gratuit locuință timp de șase luni. Le sunt nespus de recunoscătoare. Nu am simțit o asemenea căldură și acceptare nici măcar după 2014, în propria mea țară.
Au trecut aproape patru ani. Desigur, valul emoțional inițial nu mai este același ca în primele luni, dar sprijinul rămâne. Înțeleg cât de mult efort se află în spatele fiecărei forme de asistență – munca specialiștilor, a voluntarilor, a instituțiilor de stat, a organizațiilor internaționale și a cetățenilor obișnuiți. Este un lanț lung în care contribuția fiecăruia contează.
Le sunt recunoscătoare colegilor mei de la Terre des hommes, donatorilor, organizațiilor partenere, instituțiilor de stat din Republica Moldova, precum și oamenilor simpli care lucrează alături de noi.
Astăzi pot spune sincer: Moldova a devenit a doua mea casă. Vă mulțumesc pentru umanitate!
